Coordonatorul tacanit si fanteziile banale ale Eonei

        Într-un birou spaţios, Eona ascultă sfârşitul prezentării făcută de consilier, înainte ca acesta să se ridice şi
    să părăsească încăperea:

       - ...Coordonatorul Lagărului de la Almodovar v-a văzut în rolurile din Ponson du Terrail şi Eco şi i-aţi
    plăcut foarte mult. Sper şi vă doresc să-i menţineţi aceeaşi impresie bună... (zâmbeşte puţin încurcat, jenat)
   Ştiţi, dumnealui este un geniu, un om absolut indispensabil compartimentului nostru, dar a avut multe
   dezamăgiri în ultima vreme şi... în sfârşit... mă duc să-l chem...

         Eona rămâne singură în cameră (cadru lung, spectatorul aproape se plictiseşte).

        În cele din urmă, pe uşă intră o namilă de om (un „Milon”, dacă tot am pomenit de creatorul lui
    Rocambole) care emană amabilitate şi blândeţe (îi sărută mâna Eonei):

        - Bonjour, mademoiselle. Încântat să vă cunosc, în sfârşit, în carne şi oase... Ştiţi că am plâns când aţi ars
    pe rug?!... Şi Adso a fost minunat...

        - Da, aveţi dreptate, unele momente au ieşit bine de tot...

        - Cu ce vă pot ajuta? se instalează el comod pe fotoliu, luând o bomboană din vasul aflat pe măsuţa din
    apropiere, vas pe care-l împinge elegant către Eona, invitând-o prin gest să intre în atmosfera colocvială. Ce
    doriţi, de fapt?

         - În primul rând, vreau mai multă teroare, ceea ce am trăit până acum nu a fost suficient, vreau o teroare
    generalizată, omniprezentă...

         - Aşa... – aprobă bucuros „Milon”.

         - Nu neapărat să păţesc ceva, fizic, dar să existe permanent teama că ceva îngrozitor se poate petrece
    (interlocutorul ei este entuziasmat)... sexul să fie ceva forţat sau un fel de refugiu, niciodată prea sigur,
    interzis sau, dimpotrivă, impus într-un anumit fel de credinţă, de religie...

         Aproape în culmea fericirii, psihologul–coordonator:

         - Aşa, vă ascult... mai departe? întreabă el fâţâindu-se în scaun ca un copil.

         - ...Şi, într-o aventură pe care nu vreau s-o ştiu dinainte, să întâlnesc un băiat de vreo 20 de ani, cu care
    s-o scoatem la capăt, să mă satisfacă şi, dacă se poate, să ne îndrăgostim unul de celălalt, eventual să ne şi
    potrivim pentru a putea rămâne împreună şi după...

         În timp ce Eona îşi rezumă fantezia, entuziasmul coordonatorului se stinge treptat, din zâmbetul său
    rămânând doar o schiţă sumară a bucuriei de dinainte:

        - Cum să fie... băiatul?

        - Ăăă... nu ştiu, nu sunt sigură... Ar putea să fie blond, cu ochii negri, păr lung... Deşi eu mai am şi o altă
    fantezie. Este vorba despre un tip pe care l-am întâlnit într-o seară în care făceam jogging... Nu ne-am
    vorbit deloc, de teamă să nu stricăm momentul...

        - Drăguţ?

        Psihologul-coordonator este serios... poate prea serios.

        - Da, desigur.

        - Poate să aibă şi ceva „preferinţe speciale”?

        - Ăăă... sigur, dar nu prea dese şi... nu foarte speciale, ştiţi, eu sunt puţin romantică, de exemplu nu mă
     omor după sado-masochism... Nu spun că nu accept lucrurile mai deosebite, dar...

        Coordonatorul întoarce capul, dezgustat, imitând-o:

        -„Sunt puţin romantică”... (se ridică furios) Eşti o banalitate, idioato, asta eşti! (scuipă) Nu valorezi nici
    cât asta, auzi? Mă scârbeşti la culme, proasto! Nu eşti decât o exponentă a gloatei de imbecili care
    populează planeta...

         Eona a rămas încremenită, uluită într-atât de transformarea ce a avut loc încât nu este în stare nici să se
    teamă că namila de psihopat din faţa ei ar putea să-şi piardă definitiv controlul şi s-o plesnească pentru că 
    l-a făcut să-şi piardă timpul cu ea.

         Pe uşă năvălesc doi paznici care îl invită pe nebun să părăsească încăperea, ceea ce acesta chiar face
    după ce mai aruncă o privire criminală spre Eona. Consilierul închide uşa:

        -Sunt dezolat! Ne cerem scuze. Veţi discuta cu mine... Am auzit tot ce i-aţi spus, nu e nevoie să
    repetaţi... Un moment...

        Iese, iar după 20 de secunde se întoarce cu un set de hârtii, se aşează şi începe să scotocească printre
    ele, uitându-se din când în când şi pe calculatorul miniatural al fotoliului:

        - O să vă rog să aveţi răbdare cu mine... Ştiţi şi dumneavoastra că acolo unde nu e prea mult talent
    trebuie să fie foarte multă muncă... Pe de altă parte însă, după cum aţi observat, talentul poate fi şi
    periculos... Vom începe cu o secvenţă care să confere o oarecare simetrie...

        - Ce am văzut a fost doar un rol? îl întrerupe Eona, uitând (probabil datorită şocului) că răspunsul nu e
    obligatoriu să fie sincer.

         Consilierul o priveşte cu reproş:

         - Vă rog, chiar credeţi că totul poate fi trucat? (cadru lung, retoric)

         În plan general, clădirea „Adventure Team”.